Oare, iti vei aminti, copile?!

Oare, iti vei aminti, copile, de sutele, miile, milioanele de momente cand ne-am alergat prin casa, ne-am imbratisat, ne-am gadilat, ne-am pupat pe obraji, burtici, la subsuoara si in talpi? 

Oare, iti vei aminti copile, de siragul infinit de ore petrecute depanand sau citind povesti cu eroi si eroine, cu cartile deschide in brate si cu degetele pipaind hartia fina?

Oare, iti vei aminti copile, de zecile de calatorii pe care le-am facut impreuna, toate animalele vazute, firele de iarba care ne-au fost martori la incursiunile noastre prin lumea asta mare?

Oare, iti vei aminti copile, de sutele de mii de minute petrecute de noi la capataiul tau, in toi de noapte, alungand ba febra, ba boli care mai de care mai diverse, ba monstrii, ba cine stie ce creatura a mai desenat imaginatia ta? 

Oare, iti vei aminti copile, de faptul ca parintii tai radeau mai mult inainte de a fi atat de obositi, dansau mai des fara motiv si aveau salele mai dreapte si mai puternice inainte de a te legana atat de mult in bratele lor?

Oare, iti vei aminti copile, de sutele de ore petrecute in bucatarie dospind painici cu seminte, pregatind torturi nearatoase iesite din manutele tale mici, de momentele cand priveam prin usa cuptorului, in forfota nerabdarii, de norii de faina din par, de pe podea, de peste tot… in care noi desenam inimioare?

Oare, iti vei aminti copile, de milioanele de clipe dedicate pictatului cu degetele, talpile sau pensulele, desenatului, jucatului, rasului si a implementarii de idei nebune, precum cantatul cu linguri de lemn in oale si a aruncatului de sosete in cosurile imprastiate prin sufragerie?


Sau iti vei aminti de acele dati cand am ridicat tonul la tine? Sau acea singura data, cand, dincolo de oboseala si dincolo de orice limita umana a rabdarii, am ridicat palma la tine? Dar, am lasat-o, plina de vinovatie, sa cada in jos, alaturi de lacrimi amare de remuscare?

Sau, poate, de acele clipe cand a trebuit sa impun niste limite, ca sa putem coexista in aceeasi casa?  Sau, poate, de acele dati cand te-am prins mai tare in brate ca sa nu te ranesti, tu nestiind inca cat de usor e sa mori dintr-o prostie?


Oare, ce iti vei aminti…cand vei fi mare? Oare, ce teme vei lua cu tine la terapeut…mostenite de la parinti? Oare, ce credinte si pattern-uri de functionare vei fi dobandit fiind copil, care, adult fiind, vei descoperi ca iti fac mai mult rau decat bine?


Oare, iti vei aminti copile? De noi, parintii tai, tineri, veseli, neinfricati, cu atata dorinta de a te creste si a ne creste frumos, impreuna, ca o vita de vie impletita? Sau iti vei aminti doar de cusururi, defecte, gaurele? 

Sper… Sper… Sper ca iti vei aminti. Mai mult de momentele frumoase.  Si daca nu… desi, sper inca… stai linistit! IMI VOI AMINTI EU.

Viata e prea scurta si prea lunga in acelasi timp

…ca sa ne batem capul prea mult cu diete, riduri, geometria corpului si parerea celorlaltora despre noi. Mai degraba sa surprindem fericirea in momente marunte, sa ne admiram in oglinda, exact asa cum suntem si sa invatam sa ne iubim…centimetru cu centimetru.

…ca sa ne batem capul prea mult cu diete, riduri, geometria corpului si parerea altora despre noi. Mai degraba sa surprindem fericirea in momente marunte, sa ne admiram in oglinda, exact asa cum suntem, si sa invatam sa ne iubim… centimetru cu centimetru.


…ca sa zicem copiilor de prea multe ori “nu asa”, “nu acolo”, “nu desena pe langa linie”, “nu alerga prea tare”… ci sa invatam sa devenim noi curajosi, ca sa fie si ei curajosi, buni, ca sa reflecte si ei bunatatea, rabdatori si intelegatori ca ei sa se simta ocrotiti si, poate cel mai important, sa traim noi in iubire neconditionata, caci ei deja o cunosc prea bine.


…ca sa ne cicalim sotii sau sotiile, sa le punem opreliste la visuri si lanturi invizibile la glezne, sa ii consideram sursa fericirii sau a nefericirii noastre. Mai degraba sa realizam cat mai curand ca doar noi putem fi sursa propriei fericiri si sa ne gasim acele motive de incantare, acele activitati sau momente care sa ne incarce de energie, bucurie si mirare… pe care apoi, ca un soare, sa le revarsam in viata celor dragi noua. 


… sa uitam sa visam, sa ne minunam, sa radem in hohote si sa mergem cu picioarele goale (nu doar in iarba si nu doar cand e roua). Da, viata e prea scurta si prea lunga, in acelasi timp, ca sa ne incrancenam prea tare in liste de To Do, sa ramanem prea mult incruntati, sa ratam ore bune in fiecare zi penduland doar intre trebuie si trebuie, sa ne rastim la copii pentru ca nu sunt cuminti sau pentru ca nu adorm mai repede. 


… sa uitam sa ne incarcam. De unde si cum avem noi nevoie, nu cum afirma multele carti de dezvoltare personala sau mai stiu eu ce guru. Eoliana se va incarca doar de la vant, hidrocentrala doar de la apa, telefonul doar cu electricitate. Iar noi, oh! noi, fiinte complexe, complicate si totusi simple, ar fi bine sa ne gasim atat supapele pentru eliberarea frustrarii, a tensiunii si a nervilor, dar mai ales sursele potrivite de incarcare. Muzica, carti, calatorit, imbratisarile copiilor, un urcus intr-un copac, holbarea in gol prin zare, un pahar de vin de calitate, o gradina cu flori, un animal cersetor de atentie. Cauta si vei gasi. Si nu uita sa te incarci constant, rar sau des, de oricate ori ai tu nevoie. 


… ca sa ne ocupam doar de obligatii, doar de treburi, doar de responsabilitati, doar de “viata de adult”. Prea mic timpul ca sa nu lasam loc si pentru rasete, pentru frunti descretite, pentru un dans, pentru o gluma, pentru bunatate, intelegere, condordie si proportie. Prea lung timpul sa lasam sa ne scape printre degete frumusetea si magia vietii, rasariturile si apusurile de soare, briza in par si libertatea de a trai cum iti doresti in suflet.


… ca sa calcam oamenii in picioare pentru a ne atinge noi obiectivele, pentru a fi rai si meschini, pentru a fura si a trage in teapa pentru a aduna averi, pentru a acumula bunuri materiale fara sa te mai opresti, nestiind ca nu toate iti sunt bune. Tu, viata, prea scurta si prea lunga in acelasi timp, adu cu tine simtul echilibrului, al ritmului potrivit fiecaruia, al multumirii pentru ceea ce suntem si avem, al recunostintei si mai ales al iubirii. 


Viata e prea scurta.

Viata e prea lunga.

Ca sa traiesti altfel decat iti doresti.

In bine. In soare. In iubire. In echilibru. In pace interioara si armonie. 

Cazari super faine in Romania – pentru o evadare, un weekend, un respiro

Romania, dulce si frumoasa Romania. Stam departe, in Viena, dar inima noastra parca bate altfel cand revenim pe meleaguri mioritice, cand ne afundam in Muntii Carpati, cand redescoperim viata satului sau locuri noi, inca neexplorate. Anul acesta am avut sansa sa petrecem cateva saptamani “acasa” si m-am gandit sa notez pe unde am poposit, caci tare frumos a mai fost.

Amfiteatrul Transilvania

Eram destul de ravasiti cand am ajuns aici, cum se mai intampla uneori prin viata. Dar are locul acesta, cuibarit intre Muntii Bucegi si Piatra Craiului o energie aparte, incat ajungi sa te simti usurel ca un porumbel si vesel ca un copil aproape instantaneu.

Totul a pornit de la o viziune, care i-a aparut domnului Robu, proprietarului, pe o creasta din apropiere si care l-a convins sa creeze aici acest locsor fantastic. O oaza de la viata cotidiana, rutina, zumzet. Unde natura sa isi aduca leacul, unde frumusetea simpla a padurilor, a ierbii, a fanului si a florilor salbatice sa patrunda in celulele tale si sa te trezesti mai bine ca oricand.

Desi casele erau deja acolo, vechi de peste 200 de ani, au fost reconstruite si redecorate “altfel”, ca sa ofere popas capului si trupului, mintii si sufletului. Daca intri pe site-ul lor au un video care te transpune pentru cateva secunde acolo.

Iar mancarea, Dumnezeule, cum e mancarea! Simpla, dar atat de gustoasa, incat parca nimic nu iti mai convinge papilele gustative zile bune dupa aceea. Supa crema de hribi adunati de prin munti sau de urzici culese de acolo, zeama de gaina cu taitei, placinte cu branza, mar sau dovlecel, coltunasi umpluti… Imi e greu sa mai continui, pentru ca imi ploua in gura, nu alta! Iar peisajul, in timp ce infuleci ca Fomila, este de 360 de grade de vis. Omu si Piramida Bucegilor iti fac cu mana si, in orice directie ti-ai indrepta privirea, nu poti sa nu gasesti frumusetea de neegalat a naturii salbatice.

Daca ai nevoie de o pauza, de o evadare, de un weekend de relaxare absoluta, nu o sa fii dezamagit! Am stat minute bune si multe la povesti cu Dl. Robu, pe care am avut si eu, si sotul meu norocul sa il intalnim prin curte, despre spiritualitate si numerologie, despre misiune in viata si puteri magice, despre energia acestui loc si despre destinul dansului.

Singura parte mai dificila este drumul forestier de vreo 6 km, de-a lungul unui parau, care necesita putina atentie. Atatica. Ah! si sa rezervi cu suficient timp inainte, sunt aproape tot timpul fully-booked.

Zabola Estates – Count Mikes Estates

Asa s-a desfasurat ziua, incat am ajuns aici tarziu. Sa tot fi fost ora 20. Dar uneori lucrurile se aranjeaza cum stiu ele mai bine, dincolo de indaratnicia noastra de a le face cum vrem noi. Nu o sa uit niciodata acea intrare, ca in filme, cu porti de fier si dincolo de ele, prin intunecime, se intrevedea un drum serpuitor. Luminat de lampi cu lumina calda si strajuit de copaci ce faceau o bolta din imbratisarea lor. Parca era o imagine dintr-un film vechi. Si o senzatie faina ca ai putea da oricand nas in nas cu Hercule Poirot in persoana. Am ajuns la conac si de acolo a inceput calatoria de wow-uri, wow-uri si iar wow-uri. Lumini calde, decoruri cum nu mi-a mai fost dat sa vad in niciuna din cele 60 de tari vizitate, camere de o somptuozitate si o frumusete dincolo de putinta mea de a le asterne in cuvinte.

Am coborat apoi la o cina romantica, la care plangeam si radeam in acelasi timp, in fata acestei frumuseti, ce dainuie aici de peste 600 de ani. Se intrevedeau gradinile prin intuneric, lumanari erau aprinse peste tot, era si foc cu lemne care trosneau vesel in noapte, de undeva susura o apa, dar nu o vedeam. Noi doi, un copil adormit in carut, o cina absolut delicioasa. Si povesti la un pahar de rose. Asta da, aniversare de casatorie!

De dimineata, contesa – o prezenta in sine, eleganta si prietenoasa, activa si cu o privire profunda – a intrat in vorba cu sotul meu pentru ca masina are numar de Viena. Oras unde a locuit si dansa multi, multi ani, fugarita de comunism. Dar, revenita acasa, a transformat acest loc, ce dainuie in familie de atatea secole, intr-o poveste.

Tata are vorba “holbeaza ochii” si aici chiar ai la ce sa te holbezi. In aproape toate camerele se gaseste cate o cada cu picioare aurite, poposita pe langa o fereastra… ca sa privesti natura, frumusetea, in timp ce te rasfeti cum meriti. Lustre vechi, tablouri si mai vechi, cufere antice, aplice realizate din vechi usi de la sobe, dusuri realizate manual de mesterii din sat, fotolii imbietoare, draperii de trei ori mai inalte ca tine, sfesnice si lumanari aprinse in cele mai nebanuite colturi, carti si multe, multe, multe obiecte asezate in tihna, la loc potrivit, pentru a bucura privirea calatorului.

A doua zi ne-am plimbat in liniste si armonie pe domeniu, care nu e mititel deloc, doar 50 de hectare prin Muntii Carpati. Lacuri, fantani, alei sinuoase, cate un leagan agatat de copac, susur, ciripit si zambete. Poti alege si excursii organizate de ei, precum mers cu trasura si savurat un picnic imperial, vazut ursi bruni sau spa, sauna, masaj si baie in ciubar.

Am intrebat a doua zi care sunt cele mai frumoase camere, pentru ca fiecare e unica. Apartamentul este superb, are peste 110 m2 (recunosc ca m-am plimbat prin el, a doua zi, cand era deschis pentru a primi noii vizitatori), cu un semineu ce te imbie la citit si o soba veche, cu o cada si un dus care striga “Relaxare” si un dormitor plin de povesti, cu siguranta. Pretul este piperat, in 2020 costa 500 Euro pe noapte.

Camerele sunt 250 Euro pe noapte si in top am inteles ca ar fi The Red Room, Eva.

E scump. Dar crede-ma ca merita macar o noapte. Romantica. Senina. O bucurie. Pe care eu personal, sigur nu o voi uita niciodata. Niciodata, sa ramana si scris. Dovada negru pe alb.

Veseud 11

Eram la herghelia Zorabia de multe zile, cazati la prietenii nostri, cand ni s-a facut un dor mare sa vizitam sate sasesti, sa retraim viata si aromele satului. Dupa un traseu de cateva ore de privit porti superbe, case vechi si in paragina, alaturi de unele renovate cu gust, biserici evanghelice si cetati medievale, am ajuns la Veseud 11.

In stilul nostru personal, am intrat repede in vorba cu doamna care avea grija de tot si uite asa am aflat ca o familie de sasi adevarati au cumparat initial o casa saseasca, care a intrat curand in circuit turistic. Apoi au mai achizitionat inca 3 case, lipite intre ele, devenind astfel, impreuna, ceea ce se cheama acum Veseud 11.

Totul este renovat cu atat de mult bun-gust si este o liniste, o liniste deplina acolo, incat sigur iti poti auzi si bataile inimii in somn si gandurile mai ascunse. O liniste “ca la tara”, doar ca ochii se odihnesc pe barnele vechi si reconditionate, vita de vie facuta umbrar, dealuri, iarba proaspat cosita, detalii mici, precum o furca, cu atentie asezata exact unde trebe! Camerele sunt racoroase, foarte curate si decorate in stil traditional sasesc. Aici un hamac, dincolo un leagan, mai incolo sezlonguri te imbie toate sa iti hodinesti oasele si sa atipesti putin. Au mancaruri adunate de prin zona si facute cu grija de localnici, bauturi precum sirop de visine sau coacaze, preparate de ei.

Fosta sura a fost transformata in restaurant, cu poze vechi pe pereti si cu o terasa darnica, ce da spre dealuri si cer. Am inteles ca aici pot avea loc si evenimente mici, nunti si botezuri in familie, in liniste, in caldura vietii de sat. Si ca sunt de neintrecut la ospitalitate si prietenie.

Nu ne-am cazat aici, dar ne-am promis ca vom reveni. Pentru ca este prea frumos, aproape cat sa nu iti vina a crede ca e adevarat!

Șura Sasului

Tot prin drumetiile noastre sasesti, am ajuns in satul Amnas. Si aici, de la o localnica am aflat de Șura Sasului. Curioasa cum nu ai mai pomenit, ma duc sa vad cu ochii mei. Usa inchisa, ma holbez pe usa de la intrare (care era din sticla) si, cand colo, imi rasare in fata, dincolo de geam, un domn vesel. Eu ma sperii, el se sperie. Ce ne facem?

Ma pofteste inauntru si iaca ca incepem sa povestim si aici. Despre cum erau ei la un prieten in vizita, cateva case mai incolo si au vazut o sura darapanata, mai sa stea sa cada. Le-a placut, ce ramane de facut? Simplu! Sa o cumpere, sa o renoveze si sa o inchirieze celor fugiti de oras, vacarm si tensiune.

Ne-au plimbat prin sura, care a fost foarte bine regandita si acum adaposteste, in loc de animale si fan, o sufragerie generoasa la parter, cu semineu si canapele comfi, o bucatarie tare simpatica, in stil rustic, iar la etaj sunt dormitoarele. Au si o terasa si gradina, care se termina cu o rapa peste care eu imi imaginam ca tare as fi zburat pe o tiroliana. Nebuna din fire, le impartasesc ideea mea si rad cu pofta si imi zic ca si lor le-a trecut prin minte, inca se gandesc cum sa o implementeze sau sa teraseze si sa transforme totul in gradina.

Detalii faine iti sar in ochi, precum o masa de la o masina de cusut Singer, peste care sade acum un bazin de baie. Pe pereti sunt tablouri inramate cu insemnele cu care erau recunoscute cirezile pe vremurile sasesti. Acoperisul realizat partial din tiglele vechii suri, curatate la mana de batranetea vremii. Barne salvate din sura, reconditionate si pictate. Nu zic chiar totul, sa mai ai si surprize cand ajungi acolo.

Mi se pare genul de cazare ideala pentru o familie mai mare sau de doua cupluri. Pentru ca se inchiriaza intreaga sura deodata si esti doar tu cu cei dragi si atat. Chiar si de mancare, e bine sa iti aduci totul in desaga.

Nu am avut foarte mult timp la dispozitie pentru a calatori peste tot unde ne-am dorit. Insa, la capitolul cercetare am stat tare bine. De la prietenii nostri apropiati si carora le plac cazarile “altfel”, mai linistite, mai aproape de natura, decorate intr-un stil aparte… am reusit sa incropim o lista. Speram sa reusim sa le vizitam si noi in anii ce vin, dar pana atunci le las aici, ca sursa de inspiratie pentru voi.

Cincisor

Conacul lui Maldar

Viscri 32, 119, 125 si 132 barn

Crit – Casa cu Zorele

Castel Daniel

Mesendorf Gasthaus

Hadar Chalet

Ferma de sub Penteleu

Vama 54

Casa Noah – Richiș

Sursa Foto: Sorin Onisor

Cum pot doi copii sa fie atat de diferiti?! Ca soarele de luna, ca un saman de un contabil, ca mana dreapta de piciorulul stang?

Pentru mine Ariana este Little Miss Wonder… pentru ca aduce uimire si mirare, transformare si metamorfoza, da cu barosul si te lasa sa iti maturi bucatile sparte si sa le pui mai bine la loc, ca apoi sa te ia iarasi la cutremurat. Este o Mirare, o Uimire, o Curiozitate ambulanta, care nu lasa un loc la fel dupa ce paseste in el. E Revolutie, e Che Guevara, e dinamita, energie pura. Nu se opreste pana nu simte ca ai lucrat la propriile temeri, pattern-uri prafuite, mai ales cele mostenite pe linie genealogica, si pana nu te aduce sa iti vezi reflectia. Amelie, este Little Miss Sunshine, curcubeul care apare dupa ploaie, zambetul care se isca dupa lacrimi, pacea care vine dupa cutremur, linistea sufleteasca care se instaleaza dupa ce ai invatat sa fii buna si bine cu tine insati. Atat in relatiile cu noi insele, dar si in relatia de mama – tata, una a produs scindare si reunire in cuplu, cealalta a adancit conexiunea si armonia.

Stau deseori si ma intreb cum e posibil ca din aceiasi doi parinti, aceeasi impletire de stramosi, gene si ADN, aceeasi educatie, casa, valori si mod de a creste odraslele… pot iesi doi copii atat de diferiti! Cum? Inteleg variatiile pe aceeasi tema, inteleg diversitatea personalitatilor… dar chiar asa, diametral opusi, ca ziua si noaptea, pamantul si apa, mana dreapta si piciorul stang?

Trei ani de zile nu am inteles mamicile care imi spuneau ca li s-a facut dor de bebeluseala. Fie ca incepeau sa bolboroseasca in chineza sau sa imi spuna asta, asa, cu acea voce putin pitigaiata si dulce, pe care o folosesti cand vorbesti cu copiii, era acelasi lucru. Un lucru necunoscut, o enigma, un mister codat. Sau m-am tot intrebat daca acel faimos bonding cu copilul tau chiar exista sau e doar un mit, alaturi de celelalte 1049722 de mituri care exista in universul parenthood-ului. Iar mamicile care afirmau ca a fost asa frumos la inceput, mai ca se plicitiseau in timp ce bebelusul dormea si gangurea cu ingerasii, caci mie primele trei luni mi s-au parut o permanenta perpeleala la foc mic, in timp ce eu ma simteam invartita pe rotisor ca un purcelus de lapte. Sfar, sfar, sfar.

Daca nu mi-as si promis, cand eram mica, ca eu nu voi avea niciodata un singur copil, ci doi… sigur, sigur nu as fi avut curaj sa ma mai urc inca o data in acest roller coaster. Am fost singura la parinti si mi s-a parut cea mai groaznica si solitara varianta de a copilari. Asa ca doi… doi… doi copii am avut pe lista de dorinte. Si doi s-au indeplinit. Alba si neagra, luna si soarele, urlete si zambete, metamorfoza si renastere.

Prima fetita, Ariana, a urlat un an de zile, de ni s-au incretit gandurile, emotiile si tot ce mai roia prin noi…, a doua, Amelie, rade si daca ii arati un deget. Dar nu oricum, ci asa cu toata fata si gurita stirba, de te topesti instant.

Prima a avut un senzor invizibil implantat pe undeva care, atunci cand dadea sa atipeasca, declansa alarma si se trezea dupa doar cateva minute. Bineinteles ca sa urmeze un nou sirag de urlete si maraieli. Eh! a doua adoarme uitandu-se la tine sau la o frunza adiind in copac, asa, pufarina, doar inchide ochisorii si asta a fost. Iar cand se trezeste si iti vede chipul, incepe sa rada din toata inima ei mica, totusi mare. Daca nu as fi vazut, nu as fi crezut ca e posibil.

Prima sarcina a fost extrem de usoara, nu tu greturi, nu tu intalniri nocturne sau diurne cu toaleta, plina de energie si veselie de la inceput si pana la sfarsit, am lucrat pana la aproape opt luni si am mers la birou zi de zi pe bicicleta. Doar rinita alergica de sarcina si insomnia si-au facut aparitia. Eh, a doua a fost ingrozitor de grea. Am adunat atatea “momente penibile” sa imi ajunga toata viata, cand greturile si raul si-au facut efectul in spatii publice, care mai de care. Oboseala cronica, insomnie in timpul noptii, rinita alergica, sindromul picioarelor nelinistite, gafaieli si la ridicarea unui pai, o burta cat un hambar, dureri de spinare de as fi jurat ca am ajuns prea repede la 70 de ani, caderi de magneziu si calciu de ma pravaleam la pamant si cate si mai cate.

Apoi – cele doua nasteri la fel de diferite. Prima, despre care am scris aici, a durat 40 de ore si am reusit sa nasc natural doar datorita doctorului si a moasei, care au fost alaturi de mine si au luat cele mai bune decizii. Am invatat multe atunci, am lucrat cu mine masiv, pentru ca am simtit ca am ramas cu ceva frici si traume. Se spune ca a doua nastere e intotdeauna mai usoara, asa s-a dovedit, desi nu e o regula. A durat doar 6 ore si a fost efectiv ca un pansament emotional, ca o purificare si vindecare interioara si exterioara. Aici mai multe detalii despre ce am invatat eu din doua nasteri naturale.

Daca prima fata a devenit rapid faimoasa in spital si toate moasele o stiau dupa urletele stridente si dese, a doua a fost mana cereasca si dormea cat se rotea ziua in noapte si noaptea in zi. In plus, alaptarea la Ariana a fost crunta si, mai bine de trei luni de zile, ne-am chinuit cu pompe, cu biberoane, sani raniti si plini de cicatrici, cu plans de durere… in timp ce Amelie a venit cu manualul de bune maniere pe lume si sugea frumos, linistit, respectuos.

Cum? Cum? Cum? Cum sa fie o asa mare diferenta intre copii? Ma tot minunez si nu reusesc sa ajung la un raspuns pertinent macar asa, pe la tiv. Multi zic ca tine de mama, ca totul tine de mama. O fi asa… sunt de acord ca in mare parte parintii si starile lor influenteaza pruncii, dar jur cu mana pe inima ca ele nu sunt plamadite din acelasi aluat. Chiar din contra, la a doua, ma pregateam pentru ce e mai rau, in timp ce la prima credeam in toate basmele si utopiile de cat de frumos e sa ai copil.

Stii lista aceea imaginara pe care ti-o faci cand esti insarcinata pentru prima oara, despre cum planuiesti tu sa iti cresti copilul… este de fapt lista care reda exact cum nu o vei face! “Nu o sa ii dau niciodata suzeta”, zici in timp ce iti mangai pantecul. Ehe! mai vorbim noi dupa trei zile de urlete. “Eu nu o sa ii dau biberon, o sa alaptez exclusiv.” Eh, cand vezi ca se adanceste curba greutatii si copilul risca internare, nu stii cu ce mana sa il prepari mai repede. “Nu imi voi tine copilul prea mult in brate”, sa nu se obisnuiasca. Maiculita, dar ce o sa il mai tii, incercand sa adormi un copil certat cu somnul inca din fasa. Orice, orice ai face, dupa saptamani si luni de epuizare combinata cu epuizare. Nu stiu cum e la altii, dar la noi fiecare punct de “eu asa voi face si asa nu voi face” s-a intors cu 360 de grade si s-a adeverit pe de-a-ndoaselea.

Cea mai mare lectie pentru mine, dupa aceste experiente, este ca ai nostri copii sunt si cei mai mari maestri pentru noi. Daca avem ochi sa vedem, urechi sa auzim susurul interior si minte deschisa. Prima fetita, Ariana, a venit sa zdruncine si sa dea tare cu toporul in tot ce era invechit si in pattern-uri mostenite din mosi-stramosi. A adus cu ea o asa revolutie, incat viata noastra a intrat pe un mare fagas de “cine suntem noi cu adevarat”? Am citit zeci de carti despre copii, educatie, cum sa te comporti si sa reactionezi la trei, patru tantrumuri pe zi, la urlete, adormit copilul si multe altele. A produs si o depresie de toata frumusetea in mine, din care am iesit renascuta si am invatat sa fiu blanda cu mine insami. Sa las vinovatia pe bordura si sa dau volumul mai mic la vocea auto-critica, bine implantata din copilarie in mine. A adus o metamorfoza si pentru asta ii voi fi vesnic recunoscatoare. E maestrul meu, oglinda imensa care imi reflecta, cu o brutalitate si o exactitate uimitoare, cum sunt si cat mai am de parcus pana ajung sa ma iubesc si sa ma accept asa cum sunt. Ariana este copia fidela a tatalui ei, dar are temperamentul meu. E greu, e cumplit de greu uneori sa te uiti la un mini me care iti paseaza lectiile de viata cu o viteza fulminanta, nelasandu-ti ragaz sa mai si respiri. M-a invatat sa gasesc un ocean imens, interior de onoare, respect si smerenie pentru mama mea si tatal meu. Da, Ariana e un tiran revolutionar… care ne invata iubirea si transformarea, zi de zi.

Amelie a venit cu pace si liniste, ca sa vindece si sa ne arate cat de importanta este conexiunea, relatiile implinitoare si armonioase, sa rada si sa iti dea satisfactie instantanee ca mama, ca parinte, ca om. Ne oglindeste ca am parcurs un drum lung si e un liant in familia noastra, ne uneste, ne aduce bucurie cu nemiluita, iar pe sora ei o aduce intr-o lume de empatie, de daruire, de atentie si grija. Nu e zi sa nu ne minunam de cat de diferite sunt ele doua, dar cat de bine se completeaza si cat de perfect e acum cadranul vietii noaste, cu patru colturi si loc suficient pentru patru inimi dolofane si grase, sa bata a viata inauntrul lui.

Si da, e adevarat. Exista bonding, exista sentimentul de dor de bebeluseala, de sansa de a te plictisi cu un bebelus in casa. Abia acum le-am inteles, dupa doua sarcini, doua nasteri si doi copii, unul mai diferit ca altul, ca solidul de lichid, ca focul de aer, ca un saman de un contabil.

Da, am descoperit ca exista un fir invizibil argintiu care ne uneste cu pruncii nostri. Acel sentiment de bonding e la fel de real si existent, precum un val care stii ca te va uda sau ca primavara care stii ca va veni dupa iarna. La Ariana s-a intamplat abia la doi ani si jumatate. Venisem de la spital, cu sufletul rupt in bucati si lacrimile siroindu-mi pe obraji, la aflarea vestii ca am pierdut o sarcina. A venit la mine si m-a luat in brate, mi-a sters lacrimile de pe fata cu manutele ei mici si pufoase ca doua gogosele. Apoi a luat un servetel si a inceput sa ma stearga “pe inima” si sa imi spuna “mama, a fi ine” (“mama, va fi bine” in traducere). Iar si iar si iar, stergandu-mi lacrimile de pe obraji si pe cele din inima. Cum de stia ea ca eu lacrimez si pe dinauntru si pe dinafara nu stiu… dar iata ca ea stia. Ne-am privit, adanc in ochi, nemiscandu-ne, imbratisate si respirand la unison. Si atunci, atunci, eu in prapastie si ea tragandu-ma in sus, am simtit firul invizibil cum se tricoteaza, cum ea e Universul meu si eu al ei si nimeni, niciodata, nu ne poate departa din aceasta iubire dincolo de cuvinte, simtiri, intelegere. Cu Amelie bonding-ul s-a realizat instant, in momentul in care am prins-o cu propriile mele maini, iesind din mine, si am luat-o in brate. Am simtit firul si magia conexiunii, trecut, prezent si viitor pulsand in ACUM, noi doua, fiinte separate si totusi UNA.

Da, am descoperit ca ti se face dor de bebeluseala. Ma uit la Amelie, care are deja aproape jumatate de an si as vrea sa opresc timpul in loc. Daca la Ariana cautam un buton magic sa fac un salt in timp si sa ma prezint la majoratul ei, la Amelie as vrea sa trag de secunde ca de plastelina si sa le lungesc pe cat e posibil. Desi e inca bebelus, deja ma apuca nostalgia unui nou nascut. Bine, bine, nu atatica de tare incat sa ajung la Number Three, ca sa fim clari.

Da, am descoperit ca te poti plictisi cu un bebelus in casa. Daca Ariana abia inchidea un ochi si era o adevarata munca sisifica de a o adormi, mai acatarii ca lovitul de piatra in mina…, Amelie dormea mai bine de 20 de ore din 24, doar cu pauze de supt manierat si atat. Incepeam sa am impulsuri de a o trezi intentionat, ca sa ne jucam cu ea, dar, amintindu-mi ca exista si o alta parte a monedei, mi-am infrant pornirile egoiste si am lasat copilul sa rada in somn.

Pentru mine Ariana este Little Miss Wonder… pentru ca aduce uimire si mirare, transformare si metamorfoza, da cu barosul si te lasa sa iti maturi bucatile sparte si sa le pui mai bine la loc, ca apoi sa te ia iarasi la cutremurat. Este o Mirare, o Uimire, o Curiozitate ambulanta, care nu lasa un loc la fel dupa ce paseste in el. E Revolutie, e Che Guevara, e dinamita, energie pura. Nu se opreste pana nu simte ca ai lucrat la propriile temeri, pattern-uri prafuite, mai ales cele mostenite pe linie genealogica, si pana nu te aduce sa iti vezi reflectia. Amelie, este Little Miss Sunshine, curcubeul care apare dupa ploaie, zambetul care se isca dupa lacrimi, pacea care vine dupa cutremur, linistea sufleteasca care se instaleaza dupa ce ai invatat sa fii buna si bine cu tine insati. Atat in relatiile cu noi insele, dar si in relatia de mama – tata, una a produs scindare si reunire in cuplu, cealalta a adancit conexiunea si armonia.

Dupa nasterea Arianei ai zice ca s-a plantat si un sentiment de bipolaritate in mine. Pe de o parte, nu stiam cum sa o mai admir si sa o pup pe crestet, sa o adulmec pe gat si sa ii mangai fiecare centimetru de pielicica de catifea. Pe de alta parte, in momentele de cumpana as fi plecat la capatul lumii pe jos, in picioarele goale, numai sa am liniste. Cum, cu o mana sa vrei sa nu ii dai drumul niciodata, si, cu cealalta, sa ii faci vant de la fereastra? Sa iti doresti sa o alaptezi si sa fii bucuroasa ca reusesti, iar, pe de alta parte, sa urli de durere cand te capseaza nemilos de cele mai sensibile butonele de pe corp? Cand sunt cu ea ma bucur maxim, si, in acelasi, timp, abia astept sa am ragaz si pentru mine. Iar cand plec, abia de ajung la poarta, ca ma si loveste asa un dor, de incep sa ma uit la poze si video cu ea pe telefon. Cum sa simti si sa auzi pe interior, in acelasi timp si spatiu si “impuscati-ma acum, curmati-mi suferinta… macar asa inchid si eu un ochi” si “ehee!, dar mai lasati-ma un pic asa ca uite ce dulce foc e si vreau sa ma mai holbez la ea un duium de eternitate”?

Paradoxuri, paradoxuri, da! Maica! Viata de parinte e plina de paradoxuri. Si mister. Si magie. Timpul se misca cu aceeasi viteza, dar sentimentele, de toate noianele, o iau la galop!

Da, cum? Cum? Cum sa fie totul atat de diferit? Nimic, nimic nu a fost macar similar. Pentru ca totul are un rost, pentru ca totul in lumea parenthood-ului vine cu lectii de invatat, fara un indrumar in prealabil. Tind sa cred ca le suntem noi parinti biologici, le dam viata, dar ei vin cu gradul de maestru in viata noastra si ne ajuta sa ne vedem reflectati in ei, sa ne adaptam, sa transformam, sa schimbam, sa devenim, impreuna cu ei, cele mai bune versiuni ale noastre insine. Da, asta cred. Si e magic!

“In timp ce noi incercam sa ii invatam pe copiii nostri totul despre viata,

ei ne invata pe noi ce este viata cu adevarat!”

Ciclurile de sapte ani din viata ta si schimbarile monumentale pe care le aduc. Ia vezi, te regasesti?

“Energia se misca in cicluri, cercuri, spirale, vortexuri, unde, pulsatii, valuri si ritmuri –

mult prea rar in linii simple, drepte.”

Starhawk 

Am auzit prima oara de ciclurile de sapte ani de la o kahuna hawaiiana, o combinatie misterioasa intre saman, lecuitor, intelept al tribului. Mi-a intrat pe o ureche si mi-a iesit pe cealalta. Caci noi nu suntem capabili sa vedem, sa auzim, sa fim… ceea ce mintea si inima nu sunt pregatite sa vada, sa auda, sa simta, sa accepte.

Apoi, dupa ce roata s-a mai invartit inca un cerc, cu mine colindand de la est la vest, de la nord la sud, din interior spre exterior si din afara in launtric, m-am lovit iarasi de acest concept. Intr-o discutie metafizica cu cel ce avea sa imi devina socru.

In triburile de amerindieni, africani, aborigeni australieni acest lucru era baza existentei si a credintelor lor. Aveau si ceremonii speciale pentru trecerea dintre etape. Copiii primeau chiar si noi nume, cand faceau pasul spre noua fiinta, tot a lor, dar nu chiar. Dar, etichetele de “barbari”, “salbatici”, “inculti” s-au lipit de ei si aceste taine antice s-au diluat in asa masura, incat abia de mai ajung la noi.

In plus, cu mii de ani in urma, timpul antic celest era masurat in esaloane de sapte. Spre exemplu, astronomul evreu Aristobolus, a scris ca “toate lucrurile sunt create din sapte in cerurile instelate; si se invart apoi, in anii ce urmeaza, in cercuri de sapte.” Sapte zile in saptamana, sapte minuni ale lumii, sapte planete, sapte arhangheli, sapte chakre sau puncte energetice in corpul nostru, sapte, sapte, sapte, peste tot. Astrologii sunt de parere ca fiecare etapa de sapte ani se incheie cu un nou grad de maturizare. Nu intamplator incepem scoala la sapte ani, primim buletin la 14 ani si, in unele tari, suntem considerati adulti la 21 de ani.

Preotii babilonieni si egipteni credeau in sapte planete, sapte zei si importanta ciclurilor de sapte ore intr-o zi, pentru fiecare zeu. Am zis, hai, ca poate e o intamplare, o coincidenta, o suprapunere de credinte. Apoi, am dat peste cartea lui Bernard Werber, “Imperiul Ingerilor”, in care detaliaza concret fiecare etapa, care ii este rostul si ce ii este menit sa aduca in viata ta. In plus, filozofi faimosi, precum Rudolf Steiner, sustin ca nu doar emotional, ci efectiv, celulele corpului nostru se regenereaza atat de rapid, incat, la fiecare sapte ani, noi suntem o fiinta noua din punct de vedere biologic. Doar amintirile, trairile, gandurile se pastreaza si se trec de la o celula la alta. Mai multe detalii despre cele descrise de vizionarul Rudolf Steiner poti citi aici, in engleza.

Nu doresc sa intru pe teritoriu stiintific, astrologic… ci doar sa impartasesc cum am realizat impactul acestor cicluri de sapte ani in viata mea personala. Si sunt sigura ca, luand putina tihna si indreptand lupa spre anii traiti de tine, vei regasi niste noduri, niste intersectii masive, niste schimbari dramatice care ti s-au intamplat si tie la intretaierea ciclurilor de sapte –  adica la varste care se impart exact la sapte – 14, 21, 28, 35, 42, 49, 56,  63, 70, 77, 84 si tot asa. Dar, in acelasi timp, priveste prin aceasta lupa si anul imediat urmator, care este declansator de schimbari de asemenea, caci este inceputul unui nou ciclul.

Ciclurile de sapte ani reprezinta etape esentiale din viata noastra. La fiecare sfarsit sau inceput de nou ciclu putem observa cum viata noastra parca intra pe un nou fagas, trenul existentei noastre isi schimba macazul si un nou univers se deschide.

Spre exemplu, in viata mea, la 21 de ani am ajuns prima oara in America, experienta care m-a marcat profund si a tras dupa sine o serie de schimbari dramatice si noi perspective asupra vietii mele de provinciala moldoveanca, visatoare si naiva. La 28 de ani l-am cunoscut pe Victor, sotul meu, tatal copiilor mei, cel pentru care m-am mutat in Austria si viata, asa cum o stiam, nu mai e nici pe departe la fel. Si nici eu. La 35 de ani am iesit din depresia post-natala si am trait metamorfoza si renasterea Alinei. Am incetat sa ma mai regasesc, cum e atat de promovat in spiritualitate, ci sa imbratisez noua fiinta, atat de schimbata si sa ma accept asa cum sunt. In plus, am ramas insarcinata pentru a doua oara si am nascut la 36, propulsandu-ma mai profund in rolul de mama si provocand atat de multe momente AHA si de insight-uri, incat, nici daca as dori, ar fi total imposibil sa revin la cum am fost.

Socrul meu a implinit 70 de ani si are mai mult material de studiu si este atat de impresionat de fiecare ciclu, de cum se inchid si se deschid unele noi, de cum, cu o exactitate aproape neomeneasca se asaza fiecare piesa exact asa cum e menita. Asta daca ne invatam lectiile pe parcurs si nu uitam ca ce este in interior, e si in exterior si invers. Altfel, lectiile neinvatate si neintegrate se repeta iar in ciclul urmator, mai brutale si mai vehemente, pana nu ne mai luam cu ele la razboit, ci le acceptam si le asimilam in trairea noastra zilnica. Al saptelea an e important sa vina cu introspectie si reflectie, cu analiza sentimentelor si a schimbarilor si sa aduca integrare, cu o trecere prin lectii, greseli si reusite.

De cand am ales sa povestesc despre ciclurile de sapte ani prietenelor mele, aud deseori “AHHHH, AHHH, nu te cred! Chiar asa este!”

Yup! pentru mine viata omeneasca este ca o unitate de cercuri. Unele sunt perfect rotunde, altele concentrice, altele se suprapun, dar toate se conecteaza intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu. Uneori, aceste conexiuni nu se intampla ani la rand. Dar si cand se aliniaza, raman in uimire, mirare, wow. Ca un caleidoscop colorat, pattern-uri familiare se dezvaluie, miscarea prinde forma de spirala si noi, emotional, fizic, mental… devenim ce nu am fost inca, insa ceea ce suntem meniti sa fim.

Sunt curioasa… simti si descoperi aceasta intelepciune straveche deplansadu-se si prin viata ta, fie ca ai fost constient sau nu de acestea?

“Energia se misca in cicluri, cercuri, spirale, vortexuri, unde, pulsatii, valuri si ritmuri –

mult prea rar in linii simple, drepte.”

Starhawk 

Sursa foto: Fantasticele mandale realizate de Medea.

Partea a II-a – Gradinile Schönbrunn si secretele lor – Orangeria, Labirintul, Citron Haus, Palm Haus, Podgoriile, Muzeul de Calesti

Acum traim vremuri cand suntem la un click away de a cumpara orice ne dorim, de oriunde in lume. Insa, in secolul al XVIII-lea, pentru orice planta sau samanta botanistul Franz Boos calatorea constant, pana in Africa, Asia sau insule indepartate pentru a trimite specimene rare, care sa fie adaugate la colectiile existente. Colegul sau, botanistul George Schooll a asteptat chiar si 12 ani ca un vapor sa fie pregatit pentru a trimite colectia sa enorma de plante tropicale. Fara rabdarea si dedicarea lui, gradinile imperiale nu ar fi ceea ce sunt astazi.

Ajung in gradinile Schönbrunn aproape zilnic de cand sunt in concediu maternal. Este oaza mea, alaturi de padurea Lainzer Tiergarten. Pentru ca mie mi se adevereste citatul: “And into the forest I go, to loose my mind and find my soul.” De ani de zile, trepidez pe alei, admir statui, descopar noi cararui ascunse, inspir parfumul florilor primavara si vara – mai ales liliacul, wisteria (glicina, la noi) si trandafirii, ma topesc dupa culorile tomnatice spectaculoase  si ma incarc in linistea aleilor iarna.

Acest locsor, de o frumusete fara egal, este si va ramane permanent in sufletul meu, pentru toate secundele, minutele si lungul sir de ore de pace pe care mi le-a oferit.

Vad multi turisti, vin, intra in palat, se plimba putintel pe cararile principale, fac un duium de poze, urca la Gloriette si se amagesc ca au explorat gradinile Schönbrunn. Cand, de fapt, frumusetea lor rezida tocmai in alei necunoscute si mici, pe dealurile de sus, unde padurea este aproape neatinsa de mana de om, in fantani si cladiri pe care le descoperi ascunse dupa garduri vii. Ai curaj si aventureaza-te pe carari, nu te speria ca te vei rataci, explorimenteaza fara harta, doar admirand ce e in jurul tau. Din cand in cand, daca ai noroc si e sezonul, veverite curioase te vor urmari si vor veni la tine, daca ai ceva bun de mancare. Deseori port nuci sau alune in buzunar, pentru prietenele mele vesele.

Acum traim vremuri cand suntem la un click away de a cumpara orice ne dorim, de oriunde in lume. Insa, in secolul al XVIII-lea, pentru orice planta sau samanta, botanistul Franz Boos calatorea constant, pana in Africa, Asia sau insule indepartate pentru a trimite specimene rare, care sa fie adaugate la colectiile existente. Colegul sau, botanistul George Schooll a asteptat chiar si 12 ani ca un vapor sa fie pregatit pentru a trimite colectia sa enorma de plante tropicale. Fara rabdarea si dedicarea lui, gradinile imperiale nu ar fi ceea ce sunt astazi.

Gradinile Palatului Schönbrunn si locuri faine pe care le poti vizita

Extinzandu-se pe o suprafata de aproape 1.2 km de la est la vest si de 1 km de la nord la sud, gradinile Palatului Schönbrunn au fost deschise publicului incepand cu anul 1776, ca o oaza de verde, frumos si maiestrie atat pentru familiile vieneze, cat si pentru vizitatori si turisti. Intrarea in gradini este gratuita si te poti plimba, fara nicio constrangere pe oriunde doresti.

Exista mai mult de cinci intrari oficiale in parc, cea mai des folosita find intrarea din fata Palatului Schönbrunn – unde cel mai usor se ajunge cu metroul U4, linia verde, pana la statia Schönbrunn. O a doua intrare populara este Hietzing Zoo – unde se ajunge cu metroul U4, pana la statia Hietzing. Preferata mea este cea din nord, de sus, care te conduce intr-o zona de padure aproape salbatica, lasata intentionat astfel, ca ecosistem pentru veverite, pasari Emu si alte animale si insecte carora le place aura imperiala a locului – se ajunge mai greu aici,  cu autobuzul 58A si apoi mers pe jos sau cu masina. Eu ajung pe jos, in doar 10 minute de acasa.

Gloriette – gratuit

Multi afirma ca Gloriette a fost cadoul lui Franz Joseph pentru sotia sa, Sissi, dar, din pacate, aceste informatii sunt false. Planurile pentru aceasta constructie au fost realizate de arhitectul Johann Ferdinand Hetzendorf von Hohenberg in 1775. Inauntru se gaseste o cafenea foarte turistica (si nu prea frumos decorata, dupa gusturile mele). Insa privelistea de acolo este chiar superba, asupra gradinilor, palatului Schönbrunn si a orasului Viena pana dincolo de orizont. Merita urcusul pana acolo!

Labirintul Baroc – contra cost

Exista o zona foarte simpatica, numita Labirintul – The Maze – atat pentru copii, cat si pentru adulti este cu adevarat o aventura, un loc de joaca experential, cum il numesc ei.  Are intrare separata, din curtea mare interioara, aici poti gasi preturile actualizate… sau se poate lua un tur complet al palatului si gradinilor, in care intrarea aici este de asemenea inclusa.

Dupa cum ii spune si numele, piesa centrala este reprezentata de un labirint realizat din gard viu, care conduce spre o zona centrala unde troneaza un Platan vechi si imens, in jurul caruia a fost creata o platforma, de unde se vede foarte frumos. Aceasta zona a existat inca din 1720, dar a fost refacuta si largita in ultimii 20 de ani.

Insa, pe langa Labirint, adultii si copiii se pot bucura de alte surprize interesante, intinse pe o suprafata de 2.700 metri patrati: oglinzi concave si convexe, care te introduc in lumea mirajului, instrumente muzicale inedite la care poti canta calcand pe ele, o zona cu apa unde copiii se pot stropi, un caleidoscop gigant, o pasare imensa din metal in care poti urca si apoi, prin propriul balans al greutatii, sa o faci sa dea din aripi. Curajosii se pot urca pe niste stalpi speciali si in varf pot trage de un clopotel, poti folosi degetele pentru a rezolva labirinturi in miniatura sau te poti intrece in ghicitori matematice. Exista chiar si un loc de joaca pentru copii, cu nisip, tobogan, leagane si alte lucruri interesante de explorat, cunoscut sub numele de Labyrinthikon.

Gradina Zoologica– cea mai veche gradina zoologica din lume – contra cost

A fost fondata in 1752 de imparatul Franz I (sotul Mariei Theresa, in cazul in care te pierzi, ca si mine, in atatea nume de imparati), care avea o iubire aparte pentru natura si stiinta, fiind cunoscut pentru ideile lui progresiste si foarte deschise, bineinteles, raportat la acea vreme. Gradina zoologica a inceput ca o menajerie personala a familiei regale si a fost deschisa publicului abia in 1776, iar din 1990 si pana in prezent a primit multa atentie spre modernizare.

In 1770 a fost adus si primul elefant, desi istoria elefantilor si a familiei habsburgice e putintel mai veche. In 1563, Imparatul Maximilian a dorit sa aiba un debut impresionant la procesiunea de incoronare, asa ca a existat chiar si un elefant la acest eveniment – spre marea uimire, surprindere si soc al populatiei vieneze, care nu mai vazuse asa ceva pana atunci, plimbandu-se pe strazile orasului.

Desi nu sunt mare fan gradini zoologice, din motive usor de descoperit, de cand am devenit mama, am ajuns aici de atatea ori, incat nu imi ajung degetele de la maini sa le numar. In decursul anului, gradina zoologica este implicata in multe proiecte ecologice, a primit si ceva premii si decernari ca fiind una dintre cele mai frumoase gradini zoologice din Europa si din lume. Au pana si tur de noapte, pentru a vedea animalele care sunt treze la clar de luna.

Biletele independente se pot cumpara la fata locului sau online, de aici. Daca stii ca vei ajunge de mai multe ori, atunci iti recomand abonamentul anual, costa cat doua intrari doar. Exista si tururi combi, care includ, pe langa vizitarea palatului si a gradinilor, si intrarea in Gradina Zoologica, pentru cei popositi aici pentru prima oara. Exista si o cafenea simpatica, rotunda, chiar la intrare.

Mai exista o intrare in Gradina Zoologica, stiuta de obicei doar de localnici, in partea de nord. Aici e zona de ferma – cu cocosi, gaini, pui care ies din oua, vaci, cai, o casa traditionala austriaca, unde se vand produse traditionale de la localnici. Bauernhof se cheama aceasta zona. Se poate ajunge aici, bineinteles si prin Gradina Zoologica, printr-o alee care tot urca si peste un pod suspendat, de unde poti vedea animalele de sus.

Orangerie si Palm House – contra cost

Imparateasa Wilhelmine Amalie a dorit sa creeze o zona cu temperaturi ridicate tot timpul anului, in care sa poata creste citrice. De aici s-a ajuns ca, in zilele noastre, sa existe o cladire speciala numita Orangerie – unde poti admira pomi citrici, dar si plante iubitoare de caldura, precum cactusii. Orangeria baroc din Schönbrunn este a doua cea mai mare si cea mai frumoasa din lume, prima fiind la Versailles. Exista si Casa Citron, in forma rotunda, unde inainte se cultivau flori tropicale.

Desi ma plimb saptamanal in acest parc, de mai bine de opt ani, a fost o noutate sa descopar ca exista chiar si o podgorie in acest mirific si secretos parc, in zona Orangeriei.

Palm Haus a fost construita in 18811882 de catre Franz Xaver Segenschmid. Cei 113 metri patrati, inaltati pana la 28 de metri sunt impartiti in trei pavilioane cu temperaturi diferite, pentru ca soiuri rare si tropicale de plante sa poata prinde viata. Acest pavilion a fost ultimul care a fost construit, la aceasta altitudine si in aceasta forma, in Europa continentala.

Atat Orangeria, cat si Palm Haus au intrare separata, cu bilete independente, dar pot fi cuprinse, ca si Maze-ul in biletele Combi.

Muzeul de Calesti Imperiale– contra cost

Langa Palatul Schönbrunn, la cateva minute de mers pe jos, se afla acest muzeu (cu intrare contra cost). Pentru ca strabunicul sotului meu faurea calesti si s-a mutat in Romania pe vremea Imperiului Austro-Ungar, am mers aici cu familia si am book-uit si un tur personal, in care sa ni se povesteasca pe indelete despre calesti.

Poate un tur simplu prin muzeu ti se va parea plictisitor, dar pentru noi a reprezentat o adevarata bucurie sa facem aceasta calatorie in timp, imaginandu-ne viata de atunci, rolul fiecarei calesti, scopul fiecarui detaliu, sa trecem prin decenii si sa observam transformarea lor.

Pe vremuri, intreaga zona cunoscuta azi ca MuseumsQuartier, unde incepe Mariahilferstrasse, a fost locul unde erau tinuti caii. Sa le spunem grajduri. Imperiale. Insa, in 1922, majoritatea calestilor imperiale au fost mutate de acolo la Schönbrunn si, intre timp, a devenit muzeu. Printre cele mai impresionante calesti, o raritate mondiala este caleasca construita special pentru incoronarea Imparatului Joseph al II-lea, in 1764. Este de o bogatie fara egal cand vine vorba de sculptura in lemn si picturi realizate de Franz Xaver Wagenschön, ajungand (fara nicio dieta) la minunata greutate de 4.000 de kg. La incoronare a fost trasa de opt cai, reusind sa se miste intr-un ritm foarte lent, chiar si asa.

Independent daca doresti sa intri la muzeu sau nu, poti sa faci o calatorie cu caleasca prin Gradinile Schönbrunn. Contra cost, poti alege caruta din fata Palatului Schönbrunn. O traditie ce inca are viata in Viena, un vis ce poate deveni realitate. Mie personal, imi place mult mai mult plimbarea cu caleasca prin inima Vienei, mai ales la asfintit, pentru ca iubesc sunetul potcoavelor pe pietrele pavate, povestea cladirilor, farmecul acestui oras imperial si senzatia de trecut, de antic, de poveste.

Muzeul Copiilor – contra cost

Da, da, se pot imbraca in rochii de imparateasa si costume de imparat. Si da, parintii pot face poze. Dar, pe langa aceasta, copiii pot afla multe detalii despre copiii familiilor imperiale, despre obiceiurile lor zilnice, se pot juca cu jucarii similare celor de acum 100 de ani, sunt invatati cum sa aranjeze o cina imperiala si sunt introdusi in bunele maniere ale secolului XIX.  Muzeul se poate inchiria si pentru aniversari, pentru cei doritori de inedit.

Teatrul de marionete – contra cost

Cu o istorie de peste 200 de ani, cu marionete de 80 de centimentri si decoruri autentice, Teatrul de marionete Schönbrunn a fost decorat cu numeroase premii nationale si internationale. De curand au un show despre Imparateasa Sissi si Imparatul Franz Iosef, foarte popular si apreciat.

Schönbrunner Bad  – contra cost

Believe it or not… dar exista si o piscina aici, cocotata pe o colina, unde poti sa te racoresti in zilele toride de vara, sa bei un cocktail si sa citesti o carte sau, pur si simplu, sa te odihnesti in verdele ce te inconjoara. Mentionez ca, in Viena si in Austria, piscinele sunt ceva mai austere ca cele din Romania, nu vei fi servit cu bauturi la sezlong, nu vei fi tratat imperial si probabil nu vei gasi nici sezlong liber – pentru ca sunt putine si foarte vanate. Lumea, aici, sta de obicei pe iarba, pe paturici sau prosoape aduse de acasa, asa… sa stii si sa nu vii cu asteptari si apoi sa fii dezamagit.

Cupola de trandafiri si de wisteria – gratuit

Daca vizitezi Viena primavara sau vara, atunci iti recomand sa te plimbi in dreapta Palatului Schönbrunn (cum intri pe poarta principala de la Schönbrunn). Aici sunt doua tuneluri realizate superb de-a lungul multor ani. Unul este complet acoperit de wisteria… sau glicina, cum i se mai spune in Romania. Cel de-al doilea este cu trandafiri care miros a dulceata si fericire.

As mai avea multe alei si locsoare ascunse de recomandat, dar prefer sa le las sa fie explorate de tine la pas linistit… admirand acest carnaval al naturii. Si pentru curiosii istoriei Palatului schönbrunn si a gradinilor sale, atunci recomand si prima parte a acestui articol, la un click away.

 

 

 

 

 

 

Plangi, plangi, cand simti… pentru ca plansul elibereaza mintea si sufletul

Asa ca de acum, sub nuc sau in imbratisari, cand ce e pe interior e prea mult, prea tare, prea vijelios o sa plang. Si asta nu inseamna ca nu sunt bine. Chiar din contra, sunt foarte bine. Imi eliberez mintea si sufletul

Dupa o pauza lunga, de mai bine de un an, am reajuns in Romania mea draga, la curtea bunicilor mei. Ei s-au dus. De mult. Dar calcand pe pamantul pe care au calcat si ei, ascultand pana noaptea tarziu povesti despre ei, depanate de tatal meu… am ajuns sa imi aduc aminte detalii, arome, povete si momente cheie de pe vremea cand inca erau.

Intr-o seara, am ajuns in fundul curtii, unde un nuc somptuos si-a gasit culcus. E acolo de dinaintea mea pe pamant.  E acolo de mai bine de trei generatii. A vazut, a auzit si a fost partas la multe.


Cand eram mai mica ii spuneam bocitoarea. Pentru ca acolo mergea bunica sa planga. Mica de statura, cu parul mereu acoperit de basma, cu pasul iute si cu fata asprita de greutatile vietii, bunica stia o taina. Pe care abia acusi o intrevad cu ochii sufletului. Taina plansului. Ca eliberare. Ca o ploaie ravasitoare, ce lasa norii fiintei interioare goliti si pufosi, care aduce liniste in suflet si pace in privire.


Toti cei de prin curte stiau. Daca vedeau pasii iuti ai bunicii si vijelia indreptandu-se spre nuc, toti ziceau: “Las-o, ca se duce sa planga. O sa vina mai bine decat s-a dus.”
Si asa era.


Si eu am iutit pasul. Lacrimile imi tasneau ca dintr-o fantana arteziana. Paseam trepidand pamantul si as fi zburat pana acolo, de as fi putut. Sub nuc. Sa ma regasesc cu bunica. Sa ii cer povete. Sa plang. Sa povestim. Frunzele nucului susoteau deasupra mea, apusul soarelui imi scalda ochii deja scaldati in lacrimi, iar picioarele goale erau bine infipte in pamantul uscat si crapat de seceta. Si cu fiecare susoteala de sus si crapatura de jos, o simteam pe bunica. Am plans plansul ei si al copilului meu. Am plans si plansul meu la mijloc. Si ce bine a fost!


Cred, cu toata fiinta, ca ai nostri copii ne “simt” dinainte. Ca ei ne percep emotiile, presiunea, zilele mai tornada, precum si zilele soare. Si de ce sa nu invete despre emotii prin noi? Nu cred ca exista emotii pozitive si negative. Ci doar emotii mesager. Da, e clar, ca te simti altfel cand esti frustrat versus indragostit. Dar ambele trimit o informatie despre lumea noastra launtrica. 
Si ei, ei, cei mici, simt. Simt, simt, simt. Si daca noi am verbaliza si am actiona impreuna pe baza a ceea ce simtim si noi si ei, oare, nu ar invata si ei ca e normal sa trecem prin diferite stari? Oare, nu ar putea sa isi gestioneze furia, tristetea, frenezia si altfel decat pufnind, trantind si plangand?


Asta imi teleporteaza gandul la un “truc” implementat cu brio in familia noastra. I-am spus ca ea poate sa ne ceara sa vina in bratele noastre si sa planga, oricand simte nevoia. Ca bratele noastre sunt suficient de calde si mari, cat sa o impresoare. Si sa ii ofere acel culcus emotional pentru a fi vulnerabila. Pentru a plange. Pentru a se elibera. Si cu cat ea va plange mai tare, cu atat imbratisarea noastra va fi mai dulce, mai incapatoare. Si uite asa, o data la cateva zile auzim: “Tati, veau a pang la tine in bate”.
Si plange. Plange tare. Cu suspine. Uneori cu urlete. Cu lacrimi sau fara. Cu miscarea intregului corp sau pur si simplu asa, linistita pe umar. Si o inteleg. Si eu plang. Dar pe mine nu ma tine nimeni in brate. Pentru ca sunt mare si oamenii mari cica nu mai plang. Dar nu e adevarat. Si oamenii mari plang. De obicei ascunsi prin baie sau prin gradina. Neimbratisati. Deseori chiar rusinati. Si, oare, de ce?


Un citat faimos al tribului de amerindieni suna cam asa: “plangi, plangi, plangi cand simti… pentru ca plansul elibereaza mintea si sufletul.”

Asa ca, de acum, sub nuc sau in imbratisari, cand ce e pe interior e prea mult, prea tare, prea vijelios o sa plang. Si asta nu inseamna ca nu sunt bine. Chiar din contra, sunt foarte bine. Imi eliberez mintea si sufletul.

Partea I – Palatul si gradinile Schönbrunn, de la Château de plaisance la Patrimoniu Unesco, calatorie prin secole si vieti imperiale

In urmatoarele decenii, lucrarile continua, numele arhitectilor, pictorilor si designerilor de interior se perinda cu mare viteza. Piano nobile, cabinete chinezesti, stil rococco,mobilier din lemn de trandafir sau in culoarea ei preferata de liliac, pereti decorati cu matase, matase rosie, decoratiuni de perete “ananas damasc” sunt doar cateva dintre cuvintele cheie ale epocii.

A fost odata ca niciodata…

…asa ar trebui sa inceapa acest articol, pentru ca palatul si gradinile Schönbrunn chiar par desprinse din povesti cu imparati si imparatese, printi si printese, vieti imperiale si regale.

Un voyage prin culisele istoriei

Evul Mediu si château de plaisance

Inca de la inceputul secolului XIV, zona unde se afla acum Schönbrunn se numea Katterburg si apartinea clerului manastirii Klosterneuburg. Era preponderent teren agrar si viticol, exista chiar si o moara de malai.

Conform documentelor vremii, in 1569 proprietatea ajunge in posesia Habsburgilor, prin Maximilian al II-lea si pe ea se aflau o casa, o moara de apa, dar si gradini si livezi. La moartea sa brusca, mostenirea ajunge la Rudolf al II-lea, care mentinea proprietatea minim ingrijita. Insa, viitorului imparat, Mattias, ii facea mare placere sa vaneze in zona aceasta, iar legenda spune ca in 1612, intr-o zi de vanatoare, a dat peste un Schöner Brunner (“fair spring“, izvor cu apa cristalina), de unde i s-ar trage proprietatii numele actual.

Succesorul lui, Imparatul Ferdinand al II-lea si sotia sa, Eleonora von Gonzaga, erau mari iubitori de vanatoare si au inceput sa organizeze adevarate petreceri de vanatoare. La moartea Imparatului, in 1637, sotia sa (vaduva acum), pasionata de arta, de frumos si de vanatoare, a decis sa fie construit un château de plaisance – un palat pentru intalniri, petreceri, baluri, reuniuni, un loc aparte pentru viata ei sociala bogata. Astfel, in 1642, palatul este finalizat si redenumit din Katterburg in Schönbrunn, asa cum atesta si catastifele vremii.

Schönbrunn, 1672

Insa, in 1683, castelul si proprietatea au fost partial devastate de trupele turcilor care au asediat Viena. Noroc ca familia imperiala era fascinata de intreaga zona, de aceea Imparatul Leopold I a decis sa renoveze totul pentru a o oferi cadou mostenitorului sau, Joseph. In 1688, faimosul arhitect Johann Bernhard Fischer von Erlach, ce traise la Roma, a prezentat primul plan pentru constructie.

Secolele XVII si XVIII

Fast forward ca sa nu devina povestea plictisitoare, in 1700 prima parte a planului a fost construita si in 1701 s-a inceput lucrul la aripile castelului, intarziere survenita din cauza razboiului spaniol. Constructia era monumentala, la cum se specifica la vremea respectiva, existand si o scara exterioara grandioasa, care cobora spre gradini. De asemenea, a fost construita si o cour d’honneur, care se termina in partea de nord cu o poarta obelisc cu statuete gigantice reprezentand Muncile lui Hercules.

In 1728, Imparatul Charles al II-lea a achizitionat Schönbrunnul si i l-a oferit cadou fiicei sale, Maria Theresa. Pe langa faptul ca Maria Theresa a fost o adevarata forta politica, ramasa in istorie ca o femeie cu idei inovatoare si care a ridicat Austria si mai mult in ochii Europei, era cu adevarat pasionata de Schönbrunn si de gradinile sale spectaculoase.

Sub calauzirea ei si supervizata de arhitectul Nikolaus Pacassia, constructia palatului si decorarea gradinilor a continuat constant si, in 1746, au fost transformate in resedinta rezidentiala de vara a familiei imperiale, devenind astfel centrul vietii politice, sociale si aristocrate.

Pentru ca asa era la moda in acea perioada, scarile magnifice ale lui Fischer au fost demolate si s-a construit o intrare maiestuoasa pentru trasuri, cu o noua serie de scari largi si somptuoase – care exista si in zilele noastre. Pentru ca familia imperiala tot crestea, evenimentele, balurile se inmulteau si viata sociala era tot mai intensa, lucrarile au continuat, adaugand camere pe ambele aripi, dar si noi constructii, precum Orangeria. Peste 1000 de persoane – familia imperiala, musafiri si personalul –  locuiau aici pe perioada verii. In 1747 a fost construit chiar si un teatru, unde se jucau constant piese de teatru, teatru de marionete si concerte, in care erau implicati si numerosii copii ai Mariei Theresa. Ca picanterie, aceasta a avut 22 de sarcini, 16 copii – 11 fete si 5 baieti – dintre care doar 11 au ajuns la viata adulta. Ocupata femeie, nu gluma!

Schönbrunn, 1760

In urmatoarele decenii, lucrarile continua, numele arhitectilor, pictorilor si designerilor de interior se perinda cu mare viteza. Piano nobile, cabinete chinezesti, stil rococco, tapet importat de peste mari si tari, statui, Marea Galerie sunt doar cateva cuvinte cheie din aceasta perioada, o parte dintre ele putand fi vizitate acum in cadrul turului prin Palat.

In 1765 Imparatul Franz Stephan – sotul Mariei Theresa – a murit, eveniment care a marcat-o profund pe Imparateasa, care se spune ca isi iubea enorm sotul, dincolo de perpetuele lui escapade. In plin doliu, ea a continuat cu redecorarea si restaurarea palatului, asa ca ne continuam calatoria cu memorial room, picturi in stil baroc realizate de Johann Wenzel Bergl, panouri de lemn acoperite cu picturi chinezesti – la moda pe atunci, precum si picturi exotice si ilusioniste.

Printre ultimele lucrari comandate de Imparateasa indoliata au fost orientate spre gradina, unde arhitectul  Johann Ferdinand Hetzendorf von Hohenberg a care a venit cu propuneri pentru Gloriette, fantana Neptun, Ruina Romana, Fantana Obelisc. Pe langa aleile superbe, copacii taiati la milimetru, umbrare de trandafiri, fantani si zone deschise, au mai fost adaugate si statui, realizate in stil antic de Wilhelm Beyer.

Maria Theresa i-ar fi impartasit ingrijorarea sa fiicei sale Maria Antoanetta, care s-a si adeverit dupa moartea sa in 1780, ca fiul sau, Imparatul Franz Josef al II-lea va oferi prea putin atentie acestui maret loc, asigurandu-se doar ca totul este pastrat in forma existenta la acea vreme.

Secolul XIX

Palatul a ramas neocupat de la moartea Mariei Theresa si pana la incoronarea Imparatului Franz al II-lea. A fost ocupat de doua ori de Napoleon, in 1805 si 1809, iar in 1815 s-a decis ca palatul are nevoie urgenta de lucrari de mentenanta si redecorare.

Sub domnia lui Franz al II-lea si conform planurilor arhitectului Johann Aman, palatul si-a schimbat masiv infatisarea. Stilul incarcat, greoi Rococo a fost inlocuit cu o fatada mai simpla, cu un minim de elemente decorative, oferindu-i acestuia forma existenta in zilele noastre.  Pe vremuri, palatul a trecut prin diverse culori ale fatadei, precum verde, gri monocrom, alb, chiar si portocaliu, ne-a spus intr-o zi ghidul, iar acest “Galben Schönbrunn”, care a devenit un adevarat izvor de influenta in secolul XIX, este de fapt o combinatie dintre doua nuante de galben si ocru. Simbolic, este conectat si cu “era de aur” a Mariei Theresa.

In 1830 Imparatul Franz, fiul Imparatului Franz Karl si a sotiei sale Sophie, a fost nascut aici, in aripa de est a palatului. Atasat de acest loc, Schönbrunn a cunoscut iarasi o perioada extraordinara de restaurari si grija, redevenind centrul vietii imperiale. Noi camere dedicate imparatesei Elisabeth, ducesa de Bavaria – cunoscuta mai degraba ca Sissi – gradini private spre Hietzing, camere private pentru imparat, mobilier din lemn de trandafir sau in culoarea ei preferata de liliac, pereti decorati cu matase, apartamente pentru copii, camera alba si camera aurie, matase rosie, decoratiuni de perete “ananas damasc” sunt doar cateva dintre cuvintele cheie ale epocii. Insa, in mare parte, lucrarile realizate in perioada Mariei Theresa au fost pastrate si restaurate, iar combinatia dintre nou si stilul rococo a devenit cu timpul stilul austriac imperial.

Palatul si Gradinile Schönbrunn 

In 1996, Palatul si Gradinile Schönbrunn, care apartin Republicii Austria, au fost incluse in patrimoniul Unesco, conferindu-le astfel, valoarea mondiala pe care o reprezinta de atatea secole. Iti recomand sa dedici o zi intreaga acestei oaze, daca doresti sa ai tihna, sa te bucuri de ce s-a creat in atatea secole, de pace, plimbare si liniste.

Exista mai multe tururi disponibile pentru vizitarea palatului si a gradinilor sale, precum si a intregii palete de locuri pe care le poti explora. In functie de timpul disponibil si de ce doresti sa adaugi in tolba de amintiri, tururile sunt mai lungi sau mai scurte, mai incapatoare sau mai simple, mai scumpe sau mai ieftine. Aici gasesti toate optiunile si poti cumpara bilet si online, daca doresti sa nu mai stai la coada la ghiseu (vara si in plin sezon turistic, cozile sunt destul de mari).

Mi-a placut turul palatului, dar o singura data mi-a fost suficient. Este ca o calatorie in trecut, prin camere superb decorate, admirand mobilierul si numeroasele obiecte ce au apartinut familiei Habsburgice imperiale, am fost surprinsa de stilul simplu al camerei Imparatului Franz Iosef si incantata sa fiu in aceeasi camera, in care, acum mai bine de 100 de ani a locuit si Sissi.

Schönbrunn – plin de viata tot timpul anului

Cazare imperiala

Daca doresti o sedere imperiala, ad literam, atunci e bine de stiut ca poti inchiria apartamentul Schönbrunn Grand Suite, unde poti lua cina, poti savura un vin bun si poti dormi ca un imparat si o imparateasa. Apartamentul de 167 de metri patrati cuprinde un salon generos, doua dormitoare, doua bai, un pat cu baldachin, o camera de pictura si una dintre cele mai ravnite privelisti – Gloriette si gradinile imperiale.

Concertul Orchestrei Palatului Schönbrunn

In fiecare zi, incepand cu ora 20:30 exista un concert de muzica clasica in interiorul Palatului, pe care chiar il recomand. Acolo unde Mozart a concertat in 1786, poti merge si tu acum, acompaniat de Orchestra Palatului Scönbrunn, aducand muzica clasica a lui Mozart si a lui Strauss direct in inima ta. “Le Nozze di Figaro”, “Die Zauberflöte”, “Don Giovanni”, arii populare de opereta, valsuri si polkas, precum si  “Die Fledermaus”, “Der Zigeunerbaron”, “Donauwalzer” si pana la faimosul “Radetzkymarsch” vor face parte din aceasta calatorie auditiva. Biletele le poti achizitiona si online, de aici.

Sommernachtskonzert – Concertul o noapte de vara

O data pe an, de obicei la inceput de vara, are loc cel mai mare eveniment muzical, gratuit, in aer liber. Cea mai prestigioasa orchestra din lume, Orchestra Filarmonici din Viena este piesa principala din aceasta combinatie intre concert, film, balet, opera si opereta, intr-un joc acustic si vizual de neuitat. Alaturi de concertul de nou an – Neujahreskonzert, care este o referinta pentru iubitorii de muzica clasica si care este difuzat in intreaga lume, Sommernachtskonzert reprezinta al doilea cel mai mare eveniment muzical din Viena performat de Orchestra Filarmonicii din Viena.

Piata de Craciun Schönbrunn

Preferata mea, pentru ca este o piata de Craciun aerisita, unde ai loc sa te plimbi, sa savurezi un vin fierbinte condimentat, sa mananci bucate traditionale si sa cumperi cadouri realizate manual, de calitate, de artizani din diferite tari… si nu din China, cum e pe la alte targuri de Craciun. Aici am scris mai multe despre top cinci piete de Craciun din Viena, bineinteles, dupa umilele mele gusturi.

Cafenele si restaurante unde poti sa savurezi putintica tihna si un Melange traditional

Exista mai multe cafenele in Schönbrunn, printre cele mai aglomerate cu turisti sunt: Schönbrunner Schloßcafé, din dreapta intrarii in palat, Café Gloriette – din interiorul cladirii de pe deal Gloriette, Café Restaurant Kaiserpavillon – din interiorul gradinii zoologice, Schönbrunner Stöckl – exact langa intrarea Meidling.

Insa, daca doresti ceva inedit si ascuns, un secret bine pastrat de localnici, este Landtmann’s Jausen Station – ce apartine de lantul renumit de restaurante Landtmann, cel mai cunoscut fiind cel vizavi de Primarie/ Rathaus. Din pacate nu am gasit online o poza care sa ii faca cinste, dar este o oaza ascunsa in tot verdele din Schönbrunn, scaune colorate pastel iti aduc aminte de povesti din copilarie si de bomboane delicioase, atmosfera este una jazzy-bluesy-relaxanta, meniul este suficient de variat ca sa iti tina si de foame si de sete. Pe site-ul lor gasesti o harta a gradinilor Schönbrunn si locul acestei ascunzatori a bucuriei interioare, e destul de complicat de explicat traseul pana acolo, chiar daca il pot face si cu ochii inchisi.

Mai urmeaza si partea a II-a la acest articol, in care detaliez despre minunatiile ascunse in gradinile Schönbrunn, de la Orangerie la podgorii de vita de vie, de la fantani vechi la o piscina unde poti merge sa inoti, de la evenimente anuale care au loc aici si pana la cum sa faci sa te cazezi o noapte in Palatul Schönbrunn, asa ca un imparat si o imparateasa.

“Sunt un pescarus care nu apartine niciunei tari,

nicio plaja nu este casa mea, nu sunt atasata de niciun loc…

Doar zbor din val in val… libera.”

Sissi